Proiectul Pământ

Proiectul Pământ

Să ne imaginăm pentru moment că am avea opţiunea să reconstruim civilizaţia umană din temelii. Ce-ar fi dacă - ipotetic vorbind - am descoperi o copie exactă a planetei noastre şi singura diferenţă dintre aceasta şi planeta actuală ar fi că evoluţia umană nu s-a petrecut. Ar fi o paletă deschisă. Fără ţări, fără oraşe, fără poluare, fără republicani...doar un mediu curat şi deschis. Aşadar ce am avea de făcut? Ei bine, mai întâi am avea nevoie de un "scop", nu? Şi e prudent să spunem că acel scop ar fi supravieţuirea. Şi nu doar să supraviețuim, ci s-o facem într-un loc optimizat, sănătos şi prosper. Cei mai mulţi oameni, fireşte, vor să trăiască şi asta, preferabil, fără să sufere. Prin urmare, baza acestei civilizaţii trebuie să fie una de susţinere şi prin urmare cât mai de durată pentru viaţa umană - ţinând cont de toate nevoile materiale ale tuturor oamenilor din lume în timp ce încercăm să eliminăm tot ceea ce ar putea să ne facă rău pe termen lung. Înţelegând scopul "Durabilităţii Maxime" următoarea întrebare priveşte "metoda" folosită.

Ce fel de abordare alegem? Ei bine, să vedem - Ultima dată când am verificat, politica era metoda de operare socială pe Pământ...Aşadar, ce au de spus doctrinele republicanilor, liberalilor conservatorilor sau socialiştilor despre designul societăţii? Hmmm...absolut nimic. Bine atunci - dar despre religie? Cu siguranţă marele creator trebuie să fi lăsat nişte schiţe pe undeva...Nu... n-am găsit nimic.

Bun atunci - ce a mai rămas? Se pare că ceva numit "ştiinţă". Ştiinţa este unică prin faptul că metodele sale au nevoie nu numai ca ideile propuse să fie testate şi replicate...dar tot ceea ce vine dinspre ştiinţă este în mod inerent falsificabil. Cu alte cuvinte, spre deosebire de religie şi politică, ştiinţa nu are ego şi tot ceea ce ne sugerează acceptă posibilitatea de a se dovedi fals în cele din urmă. Nu ţine la nimic şi evoluează constant. Ei bine, mie asta mi se pare destul de firesc. Şi apoi - bazându-ne pe starea actuală a cunoştiinţelor ştiinţifice la început de secol 21 împreună cu scopul nostru de "maximă durabilitate" pentru populaţia umană cum se începe procesul actual de construcţie?

Ei bine, prima întrebare necesară este: De ce avem nevoie pentru a supravieţui? Răspunsul, bineînţeles sunt resursele planetare. Fie că este vorba despre apa potabilă, energia consumată sau materia primă utilizată pentru a crea unelte şi adăpost planeta deţine un inventar de resurse - multe dintre acestea necesare supravieţuirii noastre. Aşadar, aceasta fiind realitatea devine critic să aflăm ce avem şi unde este. Aceasta înseamnă că trebuie să efectuăm un studiu. Localizăm şi identificăm fiecare resursă fizică de pe planetă şi cantitatea disponibilă în fiecare loc de la depozitele de cupru, până la cele mai bune locaţii pentru ferme eoliene unde să producem energie, la izvoare naturale de apă proaspătă la o evaluare a cantităţii de peşte din ocean şi până la cele mai bune terenuri arabile de cultivare a hranei, etc. Dar, pentru că noi oamenii vom consuma aceste resurse în decursul timpului vom realiza că nu trebuie doar să localizăm şi să identificăm - ci şi să urmărim. Trebuie să fim siguri că nu rămânem fără nici unul dintre aceste lucruri...asta ar fi rău; şi înseamnă nu numai să urmărim rata de consum dar şi ratele de regenerare ca de exemplu, cât este necesar, pentru ca un copac să crească sau ca un izvor să se reumple.

Aceasta se numeşte "Echilibru Dinamic". 

Echilibrul Dinamic

Cu alte cuvinte, dacă folosim copacii mai repede decât pot ei creşte - avem o problemă serioasă, pentru că este nesustenabil. Atunci cum urmărim acest inventar mai ales atunci când recunoaştem că toate aceste lucruri sunt risipite peste tot. Avem mine de minerale vaste în ceea ce numim Africa, concentraţii de energie în Orientul Mijlociu, uriaşe posibilităţi de alimentare de la energia mareică pe coasta Atlanticului din America de Nord, cel mai mare rezervor de apă proaspătă în Brazilia, etc. 

Ei bine, încă o dată, ştiinţa are o sugestie numită "Teoria Sistemelor". 

Teoria Sistemelor

Teoria Sistemelor recunoaşte că structura lumii naturale de la biologia umană la biosfera pământească, la forţa gravitaţională a sistemului solar în sine este un imens sistem conectat sinergetic - total interconectat. Aşa cum se conectează celulele umane pentru a forma organele iar organele se conectează pentru a ne forma organismele şi cum trupurile noastre nu pot supravieţui fără resurse terestre de hrană, aer şi apă, suntem intrinsec conectaţi la pământ, şi aşa mai departe. Deci - aşa cum sugerează şi natura luăm tot acest inventar şi urmărim datele şi creem un sistem pentru a-l administra. 

Un "Sistem de Administrare al Resurselor Globale", de fapt pentru a ţine socoteala fiecărei resurse relevante de pe planetă. Pur şi simplu nu avem altă alternativă logică, dacă scopul nostru ca specie este să supravieţuim pe termen lung. Trebuie să urmărim totul ca pe un întreg. Înţelegând asta, putem acum să analizăm Producţia.

Cum vom folosi toate aceste lucruri? Care va fi procesul nostru de producţie şi de ce avem nevoie pentru a fi siguri că este cel mai bine optimizat pentru a ne maximiza durabilitatea? Primul lucru care ne sare în ochi este faptul că trebuie să încercăm constant să perseverăm. Resursele planetare sunt în esenţă finite. Aşa că este important să acţionăm "strategic". 

"Conservarea strategică" este cheia. Al doilea lucru pe care îl recunoaştem, este că unele resurse nu sunt la fel de bune ca altele, ca performanţă. De fapt, unele lucruri, puse în practică au un efect teribil asupra mediului ceea ce ne afectează invariabil sănătatea. De exemplu: petrolul şi combustibilii fosili, indiferent cât ai reduce consumul vor elibera mereu agenţi poluatori asupra mediului. Prin urmare, este esenţial să facem ce este mai bine pentru a folosi astfel de lucruri numai atunci când chiar trebuie - dacă nu chiar deloc. 

Din fericire pentru noi, vedem o mulţime de alternative -solară, eoliană, mareică, hidro - încălzire diferenţială şi posibilitătea de utilizare a energiei geotermale aşa că putem avea o strategie obiectivă despre cum să utilizăm acestea şi unde pentru a evita ceea ce este numit „impact retroactiv” sau orice altceva care rezultă din procesul de producţie sau utilizare care poate produce distrugeri mediului şi prin urmare, nouă înşine.

Vom numi asta „Siguranţa Strategică” pentru a o lega de „Conservarea Strategică”. Dar strategiile de producţie nu se opresc aici. Vom avea nevoie de o „Eficienţă Strategică” pentru mecanica efectivă de producţie în sine, şi ceea ce găsim aici este că sunt cam trei protocoale specifice la care trebuie să aderăm:

 - Unu: Fiecare bun pe care îl producem trebuie să fie proiectat să dureze cât mai mult timp posibil. În mod natural, cu cât mai multe lucruri tind să se strice cu atâta mai multe resurse sunt necesare pentru a le înlocui şi cu atât mai multă risipă se produce.

 - Doi: Când lucrurile se strică sau nu mai este posibilă utilizarea lor din diverse motive este neapărat necesară colectarea sau reciclarea a cât mai multe dintre ele. Aşadar liniile de asamblare industrială trebuie să ţină cont de asta încă din primele faze ale ciclului de producţie.

 - Trei: Tehnologiile cu evoluţie rapidă, cum este electronica, care este expusă celei mai rapide faze de învechire tehnologică va fi necesar să fie proiectată pentru o îmbunătăţire a componentelor fizice rapidă şi facilă. Ultimul lucru pe care ni-l dorim este să aruncăm la gunoi întregul computer doar pentru că unele dintre componentele sale sunt depăşite tehnologic. 

Aşadar vom proiecta componentele în aşa fel încât să fie uşor îmbunătăţite piesă cu piesă, într-un mod standardizat şi interschimbabil care să ţină pasul cu tendinţele schimbărilor tehnologice. Şi atunci când realizăm că aceste mecanisme ale „Conservării Strategice”, „Siguranţei Strategice” şi „Eficienţei Strategice” sunt pure consideraţii tehnice dincolo de orice opinie sau părere umană pur şi simplu vom programa aceste strategii într-un calculator care poate manipula şi calcula toate variabilele relevante permiţându-ne să ajungem la o metodă absolut perfectă pentru o producţie sustenabilă bazată pe cunoaşterea curentă. Şi în vreme ce asta poate suna ca şi cum ar fi un proces complex tot ceea ce ne trebuie este un computer performant ca să nu mai menţionăm există deja o atât de mare varietate de sisteme informatice de decizie şi monitorizare pe care le utilizăm deja în întreaga lume astăzi pentru scopuri izolate. Este un simplu proces de extindere.

Aşadar...Astăzi, nu doar că avem propriul Sistem de Management al Resurselor dar avem de asemenea şi un Sistem al Managementului Producţiei, ambele uşor de automatizat pentru a maximiza eficienţa, conservarea şi siguranţa. Realitatea informaţională este că mintea umană sau chiar a unui grup de oameni, nu poate urmări tot ceea ce trebuie urmărit. Trebuie făcută prin intermediul computerelor şi este realizabil.

Şi asta ne duce către următorul nivel: Distribuţia. Care sunt strategiile sustenabile care au sens aici? Păi, din moment ce ştim că cea mai scurtă distanţă între două puncte este o linie dreaptă şi de vreme ce energia este necesară pentru alimentarea maşinilor de transport cu cât este mai mică distanţa de transport, cu atât este mai eficientă. Producerea unor bunuri pe un continent şi transportul lor pe un altul are sens numai dacă bunurile în discuţie pur şi simplu nu pot fi produse la locul de destinaţie. Altminteri, nu este nimic altceva decât risipă. Trebuie să producem local, ca distribuția să fie simplă rapidă şi să necesite cât mai puţină energie. 

Noi numim asta „Strategia Proximităţii” ceea ce la un nivel simplu înseamnă reducerea cât mai mult posibil a transportului de bunuri între materia primă şi produsele finite. Desigur, ar putea fi de asemenea important de ştiut şi ce bunuri transportăm şi de ce...

Iar asta intră sub incidenţa unei alte categorii, Cererea.

Şi cererea este pur şi simplu ceea ce oamenii au nevoie pentru a fi sănătoşi şi de a avea un nivel de viaţă ridicat. Spectrul nevoilor materiale umane se află între necesităţile vieţii cum ar fi hrana, apa potabilă şi adăpostul...până la bunurile sociale sau recreaționale care sunt necesare relaxării şi cele personale - delectările sociale - toate sunt factori importanți pentru om şi societate dincolo de orice altceva. Aşa că - foarte simplu - începem un alt chestionar. Oamenii îşi descriu nevoile, cererea este procesată şi  producţia începe bazată pe această cerere. Şi din moment ce nivelul cererii pentru bunuri diferite va fluctua în mod natural de la regiune la regiune va trebui creeat un „Sistem de Monitorizare a Cererii/Distribuţiei” pentru a evita blocajele şi supraproducţia. Bineînţeles, această idee nu este o noutate ea este utilizată în fiecare lanţ important de magazine în zilele noastre pentru a se asigura o inventariere corespunzătoare. Numai că, de data aceasta, se va aplica la scară globală.

Dar aşteptaţi un moment. Noi nu putem realmente înţelege cererea dacă nu cuantificăm actuala utilizare a bunurilor în sine. Este logic şi sustenabil ca fiecare om să aibă să zicem, cel puţin câte un lucru din tot ce se face? Chiar şi în detrimentul utilităţii? Nu. Asta ar fi pur şi simplu risipitor şi ineficient. Dacă o persoană are nevoie de un bun dar acea nevoie este să zicem: pentru 45 de minute în medie zilnic ar fi mult mai eficient dacă acel bun ar fi pus la dispoziţia fiecăruia precum şi altora numai când este nevoie. Mulţi uită că ceea ce doresc ei nu este bunul, ci este scopul acelui bun. Când realizăm că acel bun în sine este la fel de important ca şi utilitatea sa putem vedea că „restricţia externă” sau ceea ce numim astăzi „proprietate” este extrem de degradantă şi ilogică din punct de vedere al mediului într-un sens economic, fundamental. 

Deci, avem nevoie să elaborăm o strategie numită „Acces Strategic” Aceasta poate fi fundaţia pentru„Sistemul nostru de Cerere/Distribuţie” care oferă garanţia că putem satisface cererea nevoilor populaţiei oferind acces pentru orice îşi doreşte fiecare, atunci când îşi doreşte.

Şi în ceea ce priveşte obţinerea fizică a bunurilor centralizată şi cu centre de acces regional toate au un rost, în cea mai mare parte fiind aşezate în imediata vecinătate a populaţiei iar o persoană pur şi simplu intră, ridică obiectul îl utilizează şi la sfârşit, îl returnează atunci când nu mai este nevoie de acel bun...cam în genul în care funcţionează bibliotecile în zilele noastre. De fapt, aceste centre nu doar că vor exista în comunitate aşa cum astăzi vedem magazinele locale dar centre de acces specializate vor exista în locaţii specifice unde anumite bunuri sunt utilizate cu precădere economisind energie şi cu cicluri cât mai reduse de transport. 

Şi de îndată ce acest Sistem de Monitorizare devine operațional, el se conectează direct la Sistemul de Management al Producţiei și, bineînţeles, la Sistemul de Management al Resurselor prin crearea unui sistem care se interconectează dinamic la un sistem economic de management global prentru a ne asigura că se menţine sustenabilitatea începând cu asigurarea integrităţii resurselor finite mergând mai apoi către certitudinea că se creează cele mai bune cele mai strategice bunuri posibile în timp ce distribuim totul în cel mai eficient şi inteligent mod.

Şi ca unic rezultat al abordării bazate pe prezervarea mediului care este în mod intuitiv cea mai potrivită de cele mai multe ori este că acest proces logic, în totalitate este un proces practic de conservare şi eficienţă care defineşte exclusiv o sustenabilitate realmente umană pe această planetă care cel mai probabil poate genera ceva niciodată văzut până acum în istoria umanităţii: Accesul la Abundenţă...nu doar pentru un procent din populaţia lumii...ci pentru întreaga civilizaţie.

Patologia Socială - Economia de Piață şi Competiţia

Anti Economia

Există o vorbă care spune că modelul pieţei competitive caută să "creeze cele mai bune bunuri posibile la cele mai joase preţuri posibile". Această expresie este în mod esenţial conceptul stimulator care justifică competiţia din piaţă, bazată pe presupunerea că rezultatul este producţia de bunuri de calitate superioară. Dacă ar fi să-mi construiesc o masă de la început, aş construi-o în mod natural din cele mai bune şi durabile materiale posibile, nu-i aşa? Cu intenţia ca ea să dureze cât mai mult posibil. De ce aş vrea să fac ceva de proastă calitate ştiind că va trebui eventual să-l refac şi prin urmare să cheltui mai mult material şi energie? Ei bine, oricât de raţional ar suna în lumea fizică când vine vorba despre piaţa de consum nu numai că este evident iraţional dar nu este nici măcar o opţiune. 

Este imposibil pentru o companie să producă cele mai bune mărfuri dacă vrea să menţină un avantaj competitiv şi să rămână accesibilă pentru consumator. Pur şi simplu orice este creat şi pus la vânzare în economia globală este imediat inferior din momentul în care este produs pentru că este o imposibilitate matematică să creezi cele mai avansate produse în mod ştiinţific, cele mai eficiente şi mai strategic sustenabile produse. Aceasta se întâmplă datorită faptului că sistemul de piaţă necesită acel "cost minimal" sau nevoia de a reduce cheltuielile care există la orice nivel al producţiei. De la costul muncii, până la costul materialelor şi de ambalare şi aşa mai departe. 

Această strategie competitivă, bineînţeles, are rolul de a se asigura că publicul le cumpără produsele decât să le cumpere de la un producător concurent ... care face exact acelaşi lucru acela de a-şi face produsele competitive şi accesibile. 

Această consecinţă imuabilă şi risipitoare a sistemului poate fi numită: Uzură morală intrinsecă. Cu toate astea, aceasta este doar o parte a unei probleme mai mari: Un principiu de guvernare fundamental al pieţelor economice - unul pe care nu îl veţi găsi în niciun manual, apropo - este următorul: "Nici unui produs nu-i poate fi permis să-şi menţină o durată de viaţă mai mare decât ce poate fi suportat astfel încât să continue consumul ciclic." Altfel spus, este esenţial ca lucrurile să se strice, să eşueze şi să expire într-o anumită perioadă de timp.

Asta se defineşte ca: "Uzură morală planificată". 

Uzura morală planificată este temelia strategiei pieţei a fiecărui bun produs care se materializează. În timp ce foarte puţini, bineînţeles, ar recunoaşte sincer o asemenea strategie ceea ce fac de fapt este să o mascheze în fenomenul Uzurii morale intrinsece abia discutat, iar majoritatea ignoră, sau chiar suprimă noi descoperiri în tehnologie care ar putea creea un bun mai sustenabil, mai durabil. Aşadar, de parcă nu ar fi fost destulă risipă, astfel încât sistemul nu poate permite în mod firesc ca cele mai durabile şi eficiente bunuri să fie produse, Uzura Planificată recunoaşte în mod deliberat faptul că, cu cât un lucru funcţionează mai mult cu atât mai greu este să susţină consumul ciclic şi deci sistemul de piaţă în sine. Cu alte cuvinte, durabilitatea produsului este de fapt inversă faţă de creşterea economică şi prin urmare este nevoie de un stimulent direct şi susţinut care să se asigure că durata de viaţă a oricărui produs este scurtă. Şi, de fapt, sistemul nu poate funcţiona altfel. 

O privire asupra depozitelor uriaşe de deşeuri răspândite în lume arată realitatea uzurii. Există acum miliarde de celulare construite cu preţ redus, computere sau alte tehnologii fiecare construite cu materiale preţioase, dificil de extras, cum ar fi aurul, cobaltul, cuprul...care acum se degradează în gropi de gunoi uriaşe de obicei din princina a nimic altceva decât o defecţiune sau uzura unor părţi mici care, într-o societate durabilă ar putea fi reparate sau îmbunătăţite iar durata de viaţă a bunului prelungită. Din păcate, pe cât de eficient poate părea acest lucru în lumea noastră fizică, trăind pe o planetă finită cu resurse finite, acest aspect este explicit ineficient, raportat la piață. 

Într-o singură frază: "Eficienţa, durabilitatea şi conservarea sunt duşmanii sistemului economic". De asemenea, așa cum bunurile fizic trebuie în mod constant produse şi re-produse indiferent de impactul acestora asupra mediului la fel și industria de servicii tebuie să opereze iraţional. Cert este, că nu există nici un beneficiu monetar pentru a rezolva problemele care există actualmente. În final ultimul lucru pe care îl doreşte de fapt o instituţie medicală ar fi vindecarea bolilor precum cancerul, deoarece ar elimina nenumărate locuri de muncă și mii de miliarde în venituri. Şi de vreme ce suntem pe subiect...Crima şi Terorismul în acest sistem sunt bune! Păi, cel puţin din punct de vedere economic...pentru că angajează forţele de poliţie fapt ce generează un preț ridicat pentru securitate ca să nu mai amintim de valoarea închisorilor care sunt proprietăţi private - în vederea obţinerii de profit. 

Dar despre război? Industria de război din America este un uriaş motor al PIB iar una dintre cele mai profitabile industrii - este producţia de arme de distrugere în masă. Jocul favorit al acestei industrii este acela de a arunca lucrurile în aer şi apoi a merge acolo să le reconstruiască, pentru profit. Am văzut acest lucru în contracte de miliarde de dolari făcute pe seama războiului din Irak. Ce trebuie subliniat este că aspectele negative ale societății, devin recompensate în industrie şi orice interes în rezolvarea problemelor sau preocupare pentru mediu şi conservarea acestuia, sunt intrinsec opuse fezabilității economice. Şi de aceea, de fiecare dată când vedeţi PIB-ul crescând într-o ţară sunteţi martori ai creşterii deficitului fie real fie închipuit şi, prin definiţie, deficitul este rădăcina ineficienţei. Realmente, deficitul crescut înseamnă ineficienţă crescută.

Dezechilibrul Sistemului de Valori

Visul american este bazat pe creşterea continuă a consumului. El se bazează pe faptul că majoritatea canalelor de informare media şi în special publicitatea comercială - toate corporaţiile care au nevoie de această creştere infinită - ne-au convins sau ne-au spălat creierul şi cei mai mulţi oameni din America sau din lume cred că trebuie să avem un număr X de posesiuni materiale şi posibilitatea de a achiziţiona infinit mai multe posesiuni materiale, pentru a putea fi fericiţi. Asta este pur şi simplu neadevărat. Prin urmare, de ce continuă oamenii să cumpere în acest mod deşi este în cele din urmă un eco-genocid prin efectele sale sistemice cumulate? Şi aceasta este exact condiţionarea clasică funcţională. Pui pur şi simplu stimulentele de condiţionare în organism şi rezultă comportamentelor dorite. Sau scopurile respectiv obiectivele dorite. Şi sistemul dispune de toate resursele tehnologiei şi se mândresc cu modul în care ei intră în minţile copiilor ceea ce aud este că i-au făcut deja dependenţi de marcă. Veţi vedea apoi, că acesta este modul în care oamenii au ajuns atât de tâmpiți. Au fost învăţaţi să fie tâmpiți. Este o dereglare a sistemului de valori.

Ştiţi, dacă există vreo dovadă a plasticităţii minţii omeneşti, dacă există orice dovadă despre cât de maleabilă este gândirea umană şi cât de uşor pot deveni oamenii condiţionaţi şi manipulaţi, bazându-te pe natura impulsului lor ambiental şi pe ceea ce îl consolidează: lumea reclamei comerciale este dovada. Trebuie să rămâneţi în admiraţie în ce priveşte nivelul de spălare a creierelor la care aceşti roboţi programaţi, cunoscuţi drept "consumatori" rătăcesc prin peisaj doar ca să intre într-un magazin şi să cheltuiască, să spunem, 4000 de dolari pe o poşetă care probabil costă 10 dolari, să fie făcută într-un atelier de peste ocean. Doar pentru ce se presupune că reprezintă în cultură statutul acelei mărci. Ori poate vechile tradiţii commune care întăresc încrederea şi coeziunea în societate - care au fost acum deturnate de valorile materialiste acaparatoare prin care noi schimbăm acum prostii inutile de câteva ori pe an. 

Şi ne putem întreba de ce atât de mulţi au astăzi o dorinţă nestăpânită pentru cumpărături şi achiziţionare atunci când este clar că ei au fost condiţionaţi din copilărie să se aştepte la bunuri materiale ca semn al statutului lor în raport cu prietenii şi familia. Realitatea este că fundamentul oricărei societăţi este sistemul de valori care operează în acea societate şi societatea noastră, aşa cum există ea, poate funcţiona numai pe baza acestor valori iar acest consum ostentativ este necesar pentru ca sistemul de piaţă să existe în continuare. Cu 75 de ani în urmă consumul în America era la jumătate pentru fiecare persoană, raportat la ceea ce avem astăzi. Noua cultură de consum de astăzi a fost fabricată şi impusă datorită nevoii reale de creșterea din ce în ce mai mare consumului. Şi aceasta este explicaţia pentru care, cele mai multe corporaţii astăzi cheltuie mai mulţi bani pe publicitate decât pe procesul efectiv de creare a bunurilor. Îşi concetrează atenţia pe crearea unor false nevoi de satisfăcut.

Şi se întâmplă să reuşească.

"Economiştii"

Ştiţi, economiştii, în realitate, nu sunt deloc economişti. Ei sunt propagandişti ai valorii banilor şi veţi descoperi că toate modelele lor se îndreaptă către schimburi care produc profit de o parte sau de ambele părţi sau oricum dar ei sunt complet deconectaţi de necesităţile reale ale lumii.

“În statul Ohio, un bătrân nu a mai reuşit să-şi plătescă factura la curent - poate sunteţi familiari cu acest caz - iar compania furnizoare de electricitate i-a tăiat curentul şi bătrânul a murit. Motivul pentru care i-au oprit curentul a fost că nu ar mai fi fost profitabil pentru ei să-i furnizeze energia deoarece nu şi-a plătit facturile. Credeţi că asta este drept? - întreabă un tânăr. 

Responsabilitatea efectivă nu cade asupra companiei electrice pentru că i-a oprit curentul ci mai degrabă cade pe vecinii şi prietenii acelui om sau cei asociați cu el care nu au fost destul de caritabili pentru a-l ajuta, fiecare în parte, să-şi plătească factura la curent.” (răspunde economistul Milton Friedman)

Hmmm...Am auzit bine? Chiar a spus cineva că moartea unui om nu a fost cauzată de faptul că nu avea bani ci responsabilitatea pentru asta se datorează...altor oameni? sau, de fapt, lipsei de caritate? Păi atunci, cred că vom avea nevoie de o groază de spoturi de informare şi de cutii ale milei pentru toţi pripăşiţii cârciumilor şi o grămadă de borcane cu murături pentru miliardul de oameni care mor astăzi de foame pe această planetă...din cauza sistemului atât de promovat al lui Milton Friedman. Oriunde avem de-a face cu filosofiile lui Milton Friedman, F.A. Hyack, John Maynard Keynes, Ludwig von Mises, sau a altor nume mari ale economiei de piaţă, baza raţiunilor lor arareori depăşeşte referirea la bani.

Este ca o religie. Analiza consumului, politicile de stabilitate fiscală, deficitul bugetar, cererea agregată...există ca referinte proprii infinite la propriul sistem de raţionalizare, un cerc al discursului unde nevoile umane universale, resursele naturale sau orice formă eficientă de susţinere fizică a vieţii, sunt eliminate din start şi înlocuite cu o singură noţiune prin care omul caută un avantaj faţă de altul sau faţă de banii în sine şi se motivează de propriul autointeres îngust care în mod magic creează o societate echilibrată, sănătoasă şi sustenabilă.

Nu este nici o coordonată a vieții în toate aceste teorii, în toate aceste doctrine. Ce fac ei? Ceea ce au ei de făcut este să urmărească circuitul banilor. Asta este tot, să urmărească circuitul banilor, presupunând ca asta este tot ceea ce are importanţă. Unu: Nu există coordonate vitale...oho...nici un fel de coordonate! Doi: Că toţi agenţii sunt caută să-și auto-maximizeze preferințele. Asta este, ei nu se gândesc la nimeni altcineva decât la ei înşişi şi la ceea ce pot obţine cel mai mult pentru ei înşişi. Aceasta este concepţia dominantă a raţiunii: alegerea care auto-maximizează şi singurul lucru pe care ei sunt interesaţi să-l auto-maximizeze sunt banii sau bunurile de larg consum. 

Ei bine, unde intră relaţiile sociale? Nu intră, decât cu excepţia schimbului pentru auto-maximizare. Unde intră resursele noastre naturale? Nu intră, decât cu excepţia exploatării. Unde intră familia ca fiind capabilă de a supravieţui? Nu intră. Ei trebuie să aibă bani pentru a cumpăra orice produs. Ei bine, nu ar trebui o economie să se ocupe undeva de nevoile umane? Nu aceasta este problema fundamentală? A, "nevoia" nu este nici în lexiconul dumneavoastră. Îl diluaţi în "lucruri dorite"...şi ce este un lucru dorit? Asta înseamnă nevoia de bani pentru dorința de a cumpăra. Ei bine, dacă cererea de bani dictează lucrurie dorite nu are nimic de a face cu nevoile din cauză că probabil o persoană nu are dorință de bani dar are nevoie disperată, să zicem, de aprovizionare cu apă. Ori, poate ca nevoia de bani se referă la un scaun de toaletă din aur. Ei bine, încotro se duce totul? La scaunul de toaletă din aur. Şi voi numiţi asta “economie”? 

Într-adevăr, când cineva crede aşa ceva, trebuie să fie cea mai bizară iluzie din istoria gândirii umane.

Povestea lucrurilor (The Story of Stuff)

Anie Leonard, autoarea acestui scurt documentar, este expert international in probleme de sanatate a mediului si sustenabilitate. Anie este coordonatoarea grupului de fondatori pentru Productie si Consum Sustenabil si comunica intregii lumi impactul culturii consumului si materialismului asupra economiilor globale si sanatatii. Film arata pe scurt intr-un mod educativ intregul sistem de la Extractie si pana la Eliminare pe care il parcurg toate bunurile pe care le folosim, sacrificiile si risipa de resurse din sistemul monetar. In prezent acest film documentar circula in scoli, universitati si internet.

Descarcare film
(200 Mb)