Patologia Socială - Economia de Piață şi Competiţia

Anti Economia

Există o vorbă care spune că modelul pieţei competitive caută să "creeze cele mai bune bunuri posibile la cele mai joase preţuri posibile". Această expresie este în mod esenţial conceptul stimulator care justifică competiţia din piaţă, bazată pe presupunerea că rezultatul este producţia de bunuri de calitate superioară. Dacă ar fi să-mi construiesc o masă de la început, aş construi-o în mod natural din cele mai bune şi durabile materiale posibile, nu-i aşa? Cu intenţia ca ea să dureze cât mai mult posibil. De ce aş vrea să fac ceva de proastă calitate ştiind că va trebui eventual să-l refac şi prin urmare să cheltui mai mult material şi energie? Ei bine, oricât de raţional ar suna în lumea fizică când vine vorba despre piaţa de consum nu numai că este evident iraţional dar nu este nici măcar o opţiune. 

Este imposibil pentru o companie să producă cele mai bune mărfuri dacă vrea să menţină un avantaj competitiv şi să rămână accesibilă pentru consumator. Pur şi simplu orice este creat şi pus la vânzare în economia globală este imediat inferior din momentul în care este produs pentru că este o imposibilitate matematică să creezi cele mai avansate produse în mod ştiinţific, cele mai eficiente şi mai strategic sustenabile produse. Aceasta se întâmplă datorită faptului că sistemul de piaţă necesită acel "cost minimal" sau nevoia de a reduce cheltuielile care există la orice nivel al producţiei. De la costul muncii, până la costul materialelor şi de ambalare şi aşa mai departe. 

Această strategie competitivă, bineînţeles, are rolul de a se asigura că publicul le cumpără produsele decât să le cumpere de la un producător concurent ... care face exact acelaşi lucru acela de a-şi face produsele competitive şi accesibile. 

Această consecinţă imuabilă şi risipitoare a sistemului poate fi numită: Uzură morală intrinsecă. Cu toate astea, aceasta este doar o parte a unei probleme mai mari: Un principiu de guvernare fundamental al pieţelor economice - unul pe care nu îl veţi găsi în niciun manual, apropo - este următorul: "Nici unui produs nu-i poate fi permis să-şi menţină o durată de viaţă mai mare decât ce poate fi suportat astfel încât să continue consumul ciclic." Altfel spus, este esenţial ca lucrurile să se strice, să eşueze şi să expire într-o anumită perioadă de timp.

Asta se defineşte ca: "Uzură morală planificată". 

Uzura morală planificată este temelia strategiei pieţei a fiecărui bun produs care se materializează. În timp ce foarte puţini, bineînţeles, ar recunoaşte sincer o asemenea strategie ceea ce fac de fapt este să o mascheze în fenomenul Uzurii morale intrinsece abia discutat, iar majoritatea ignoră, sau chiar suprimă noi descoperiri în tehnologie care ar putea creea un bun mai sustenabil, mai durabil. Aşadar, de parcă nu ar fi fost destulă risipă, astfel încât sistemul nu poate permite în mod firesc ca cele mai durabile şi eficiente bunuri să fie produse, Uzura Planificată recunoaşte în mod deliberat faptul că, cu cât un lucru funcţionează mai mult cu atât mai greu este să susţină consumul ciclic şi deci sistemul de piaţă în sine. Cu alte cuvinte, durabilitatea produsului este de fapt inversă faţă de creşterea economică şi prin urmare este nevoie de un stimulent direct şi susţinut care să se asigure că durata de viaţă a oricărui produs este scurtă. Şi, de fapt, sistemul nu poate funcţiona altfel. 

O privire asupra depozitelor uriaşe de deşeuri răspândite în lume arată realitatea uzurii. Există acum miliarde de celulare construite cu preţ redus, computere sau alte tehnologii fiecare construite cu materiale preţioase, dificil de extras, cum ar fi aurul, cobaltul, cuprul...care acum se degradează în gropi de gunoi uriaşe de obicei din princina a nimic altceva decât o defecţiune sau uzura unor părţi mici care, într-o societate durabilă ar putea fi reparate sau îmbunătăţite iar durata de viaţă a bunului prelungită. Din păcate, pe cât de eficient poate părea acest lucru în lumea noastră fizică, trăind pe o planetă finită cu resurse finite, acest aspect este explicit ineficient, raportat la piață. 

Într-o singură frază: "Eficienţa, durabilitatea şi conservarea sunt duşmanii sistemului economic". De asemenea, așa cum bunurile fizic trebuie în mod constant produse şi re-produse indiferent de impactul acestora asupra mediului la fel și industria de servicii tebuie să opereze iraţional. Cert este, că nu există nici un beneficiu monetar pentru a rezolva problemele care există actualmente. În final ultimul lucru pe care îl doreşte de fapt o instituţie medicală ar fi vindecarea bolilor precum cancerul, deoarece ar elimina nenumărate locuri de muncă și mii de miliarde în venituri. Şi de vreme ce suntem pe subiect...Crima şi Terorismul în acest sistem sunt bune! Păi, cel puţin din punct de vedere economic...pentru că angajează forţele de poliţie fapt ce generează un preț ridicat pentru securitate ca să nu mai amintim de valoarea închisorilor care sunt proprietăţi private - în vederea obţinerii de profit. 

Dar despre război? Industria de război din America este un uriaş motor al PIB iar una dintre cele mai profitabile industrii - este producţia de arme de distrugere în masă. Jocul favorit al acestei industrii este acela de a arunca lucrurile în aer şi apoi a merge acolo să le reconstruiască, pentru profit. Am văzut acest lucru în contracte de miliarde de dolari făcute pe seama războiului din Irak. Ce trebuie subliniat este că aspectele negative ale societății, devin recompensate în industrie şi orice interes în rezolvarea problemelor sau preocupare pentru mediu şi conservarea acestuia, sunt intrinsec opuse fezabilității economice. Şi de aceea, de fiecare dată când vedeţi PIB-ul crescând într-o ţară sunteţi martori ai creşterii deficitului fie real fie închipuit şi, prin definiţie, deficitul este rădăcina ineficienţei. Realmente, deficitul crescut înseamnă ineficienţă crescută.

Dezechilibrul Sistemului de Valori

Visul american este bazat pe creşterea continuă a consumului. El se bazează pe faptul că majoritatea canalelor de informare media şi în special publicitatea comercială - toate corporaţiile care au nevoie de această creştere infinită - ne-au convins sau ne-au spălat creierul şi cei mai mulţi oameni din America sau din lume cred că trebuie să avem un număr X de posesiuni materiale şi posibilitatea de a achiziţiona infinit mai multe posesiuni materiale, pentru a putea fi fericiţi. Asta este pur şi simplu neadevărat. Prin urmare, de ce continuă oamenii să cumpere în acest mod deşi este în cele din urmă un eco-genocid prin efectele sale sistemice cumulate? Şi aceasta este exact condiţionarea clasică funcţională. Pui pur şi simplu stimulentele de condiţionare în organism şi rezultă comportamentelor dorite. Sau scopurile respectiv obiectivele dorite. Şi sistemul dispune de toate resursele tehnologiei şi se mândresc cu modul în care ei intră în minţile copiilor ceea ce aud este că i-au făcut deja dependenţi de marcă. Veţi vedea apoi, că acesta este modul în care oamenii au ajuns atât de tâmpiți. Au fost învăţaţi să fie tâmpiți. Este o dereglare a sistemului de valori.

Ştiţi, dacă există vreo dovadă a plasticităţii minţii omeneşti, dacă există orice dovadă despre cât de maleabilă este gândirea umană şi cât de uşor pot deveni oamenii condiţionaţi şi manipulaţi, bazându-te pe natura impulsului lor ambiental şi pe ceea ce îl consolidează: lumea reclamei comerciale este dovada. Trebuie să rămâneţi în admiraţie în ce priveşte nivelul de spălare a creierelor la care aceşti roboţi programaţi, cunoscuţi drept "consumatori" rătăcesc prin peisaj doar ca să intre într-un magazin şi să cheltuiască, să spunem, 4000 de dolari pe o poşetă care probabil costă 10 dolari, să fie făcută într-un atelier de peste ocean. Doar pentru ce se presupune că reprezintă în cultură statutul acelei mărci. Ori poate vechile tradiţii commune care întăresc încrederea şi coeziunea în societate - care au fost acum deturnate de valorile materialiste acaparatoare prin care noi schimbăm acum prostii inutile de câteva ori pe an. 

Şi ne putem întreba de ce atât de mulţi au astăzi o dorinţă nestăpânită pentru cumpărături şi achiziţionare atunci când este clar că ei au fost condiţionaţi din copilărie să se aştepte la bunuri materiale ca semn al statutului lor în raport cu prietenii şi familia. Realitatea este că fundamentul oricărei societăţi este sistemul de valori care operează în acea societate şi societatea noastră, aşa cum există ea, poate funcţiona numai pe baza acestor valori iar acest consum ostentativ este necesar pentru ca sistemul de piaţă să existe în continuare. Cu 75 de ani în urmă consumul în America era la jumătate pentru fiecare persoană, raportat la ceea ce avem astăzi. Noua cultură de consum de astăzi a fost fabricată şi impusă datorită nevoii reale de creșterea din ce în ce mai mare consumului. Şi aceasta este explicaţia pentru care, cele mai multe corporaţii astăzi cheltuie mai mulţi bani pe publicitate decât pe procesul efectiv de creare a bunurilor. Îşi concetrează atenţia pe crearea unor false nevoi de satisfăcut.

Şi se întâmplă să reuşească.

"Economiştii"

Ştiţi, economiştii, în realitate, nu sunt deloc economişti. Ei sunt propagandişti ai valorii banilor şi veţi descoperi că toate modelele lor se îndreaptă către schimburi care produc profit de o parte sau de ambele părţi sau oricum dar ei sunt complet deconectaţi de necesităţile reale ale lumii.

“În statul Ohio, un bătrân nu a mai reuşit să-şi plătescă factura la curent - poate sunteţi familiari cu acest caz - iar compania furnizoare de electricitate i-a tăiat curentul şi bătrânul a murit. Motivul pentru care i-au oprit curentul a fost că nu ar mai fi fost profitabil pentru ei să-i furnizeze energia deoarece nu şi-a plătit facturile. Credeţi că asta este drept? - întreabă un tânăr. 

Responsabilitatea efectivă nu cade asupra companiei electrice pentru că i-a oprit curentul ci mai degrabă cade pe vecinii şi prietenii acelui om sau cei asociați cu el care nu au fost destul de caritabili pentru a-l ajuta, fiecare în parte, să-şi plătească factura la curent.” (răspunde economistul Milton Friedman)

Hmmm...Am auzit bine? Chiar a spus cineva că moartea unui om nu a fost cauzată de faptul că nu avea bani ci responsabilitatea pentru asta se datorează...altor oameni? sau, de fapt, lipsei de caritate? Păi atunci, cred că vom avea nevoie de o groază de spoturi de informare şi de cutii ale milei pentru toţi pripăşiţii cârciumilor şi o grămadă de borcane cu murături pentru miliardul de oameni care mor astăzi de foame pe această planetă...din cauza sistemului atât de promovat al lui Milton Friedman. Oriunde avem de-a face cu filosofiile lui Milton Friedman, F.A. Hyack, John Maynard Keynes, Ludwig von Mises, sau a altor nume mari ale economiei de piaţă, baza raţiunilor lor arareori depăşeşte referirea la bani.

Este ca o religie. Analiza consumului, politicile de stabilitate fiscală, deficitul bugetar, cererea agregată...există ca referinte proprii infinite la propriul sistem de raţionalizare, un cerc al discursului unde nevoile umane universale, resursele naturale sau orice formă eficientă de susţinere fizică a vieţii, sunt eliminate din start şi înlocuite cu o singură noţiune prin care omul caută un avantaj faţă de altul sau faţă de banii în sine şi se motivează de propriul autointeres îngust care în mod magic creează o societate echilibrată, sănătoasă şi sustenabilă.

Nu este nici o coordonată a vieții în toate aceste teorii, în toate aceste doctrine. Ce fac ei? Ceea ce au ei de făcut este să urmărească circuitul banilor. Asta este tot, să urmărească circuitul banilor, presupunând ca asta este tot ceea ce are importanţă. Unu: Nu există coordonate vitale...oho...nici un fel de coordonate! Doi: Că toţi agenţii sunt caută să-și auto-maximizeze preferințele. Asta este, ei nu se gândesc la nimeni altcineva decât la ei înşişi şi la ceea ce pot obţine cel mai mult pentru ei înşişi. Aceasta este concepţia dominantă a raţiunii: alegerea care auto-maximizează şi singurul lucru pe care ei sunt interesaţi să-l auto-maximizeze sunt banii sau bunurile de larg consum. 

Ei bine, unde intră relaţiile sociale? Nu intră, decât cu excepţia schimbului pentru auto-maximizare. Unde intră resursele noastre naturale? Nu intră, decât cu excepţia exploatării. Unde intră familia ca fiind capabilă de a supravieţui? Nu intră. Ei trebuie să aibă bani pentru a cumpăra orice produs. Ei bine, nu ar trebui o economie să se ocupe undeva de nevoile umane? Nu aceasta este problema fundamentală? A, "nevoia" nu este nici în lexiconul dumneavoastră. Îl diluaţi în "lucruri dorite"...şi ce este un lucru dorit? Asta înseamnă nevoia de bani pentru dorința de a cumpăra. Ei bine, dacă cererea de bani dictează lucrurie dorite nu are nimic de a face cu nevoile din cauză că probabil o persoană nu are dorință de bani dar are nevoie disperată, să zicem, de aprovizionare cu apă. Ori, poate ca nevoia de bani se referă la un scaun de toaletă din aur. Ei bine, încotro se duce totul? La scaunul de toaletă din aur. Şi voi numiţi asta “economie”? 

Într-adevăr, când cineva crede aşa ceva, trebuie să fie cea mai bizară iluzie din istoria gândirii umane.

Patologia Socială - Piaţa, Profitul şi Consumul

Aşadar se pune întrebarea de unde au început toate acestea? Ceea ce avem astăzi... o lume într-o stare de colaps cumulativ.

Piaţa

Să începem cu John Locke. Care introduce proprietatea. şi are trei condiţii pentru dreptul privat şi proprietate. Iar cele trei condiţii sunt: Trebuie să rămână destul şi pentru alţii şi nu trebuie să laşi nimic să se degradeze şi mai ales trebuie să adaugi forţa ta de muncă în tot. Pare just - dacă munceşti cot la cot cu alţii ai dreptul asupra produsului şi atât timp cât există destule rezerve şi pentru alţii iar acestea nu se strică şi nu faci risipă de nimic, atunci e bine. Şi îşi petrece o lungă perioadă de timp în tratatul său celebru de guvernare care va fi de atunci textul canonic pentru înţelegerea economică, politică şi juridical şi este încă textul clasic după care se studiază. Ei bine, după ce dă condiţiile şi aproape că te gândeşti la un moment dat dacă eşti pentru proprietatea privată sau nu şi a scris foarte plauzibil şi puternic în apărarea proprietăţii private...Ei bine, renunţă la acestea! Pur şi simplu. Într-o singură frază. Spune că "ei bine, atunci când au fost introduşi banii, aceştia au apărut printr-un consimţământ uman, tacit" atunci apare...şi nu spune că toate condiţiile au fost anulate sau şterse - dar asta este ceea ce s-a întâmplat. 


Aşadar acum nu mai avem produse sau proprietate câştigată prin muncă proprie - o, nu - acum banii cumpără munca. Nu mai este important dacă a mai rămas destul şi pentru alţii nici dacă produsele se degradează, pentru că, spune el, banii sunt precum argintul şi aurul, iar aurul nu se poate deteriora şi prin urmare, banii nu pot fi răspunzători pentru risipă...ceea ce este ridicol, noi nu discutăm despre bani şi argint, discutăm despre efectele lor. Sunt "concluzii false", una după alta. Este absolut cea mai surprinzătoare prestidigitaţie logică pe care el o reuşeşte aici dar care se potriveşte intereselor deţinătorilor de capital. 


Apoi, Adam Smith merge mai departe şi ceea ce adaugă el la aceasta este religia...Locke începe cu Dumnezeu, care a făcut totul în acest fel, acesta fiind ordinea lui Dumnezeu şi acum ne pomenim cu Smith spunând "nu e numai a lui Dumnezeu..." ei bine, în realitate el nu spune asta dar asta este ceea ce se întâmplă din punct de vedere filozofic, în principiu el spune că "aceasta nu este numai o chestiune de proprietate privată..." Aceasta nu mai este acum complet "presupusă" - Este Fixată. Şi că există "investitori pecuniari care cumpără forţa de muncă" - Fixată. Nu există nici o limită, în ce priveşte cu cât pot ei cumpăra forţa de muncă a altor oameni, cât de mult pot ei acumula, cât de mare este inegalitatea - toate acestea sunt acum stabilite. Şi astfel trece el mai departe şi marea lui idee din nou este introdusă doar între paranteze - în treacăt...Ştiţi, atunci când oamenii scot bunuri la vânzare, avem oferta, iar când alţi oameni le cumpără, avem cererea, şi aşa mai departe; cum trebuie să fie, oferta să egaleze cererea, sau cererea să egaleze oferta? cum pot ele să ajungă la echilibru? şi astfel, una dintre concepţiile fundamentale din economie este modul în care ele ajung la echilibru...şi el spune: "Mâna Invizibilă a Pieţei" este cea care le aduce la echilibru. 


Deci, avem acum că "Dumnezeu" este de fapt foarte aproape. Numai că El nu a cedat drepturile de proprietate şi nici mijloacele necesare şi nici "drepturile naturale", referitor la ce spunea Locke...acum avem sistemul in sine, drept "Dumnezeu". De fapt, Smith o spune, atunci când vorbeşte şi trebuie să citeşti întregul „Wealth of Nation” pentru a găsi acest citat. El spune: lipsa mijloacelor de subzistenţă fixează limitele de reproducere a celor săraci iar natura se ocupă de asta în nici un alt mod decât prin eliminarea copiilor lor. Aşadar el a anticipat teoria evoluţionistă în sensul ei cel mai rău...asta a fost cu mult înainte de Darwin. şi prin urmare el îi numeşte „Rasa Muncitorilor”. Aşa că puteţi vedea: era un rasism inerent integrat acolo era o indiferenţă inerentă în privinta uciderii a nenumărați copii şi el gândea: „aceasta este o mână invizibilă producând bunuri pentru satisfacerea cererii si cerere pentru bunuri. Aşadar, vedeţi cât de înţelept este „Dumnezeu”? 


Aşa că puteţi vedea cât de virulent este realmente, cât de destructiv, către ce genocid ecologic ne îndreptăm acum, într-un fel, înapoi către o „genă a gândirii” a aceluiaşi Smith. Atunci când reflectăm la baza conceptului aşa-numit a al pieţei libere - a sistemului capitalist aşa cum a fost el iniţiat în viziunea economico-filosofică timpurie de economişti cum ar fi Adam Smith putem vedea că la origine, conceptul „pieţei” avea un suport real, tangibil, bazat pe bunuri comerciale existente. Adam Smith niciodată nu a crezut că cele mai profitabile sectoare economice de pe planetă ar putea eventual apare în zona tranzacţiilor financiare sau aşa-numitelor investiţii unde banii în sine sunt pur şi simplu obţinuţi prin tranzacţionarea altor bani într-un joc arbitrar care nu produce nimic tangibil pentru societate. Cu toate acestea, dincolo de intenţiile lui Smith uşa către asemenea denaturări incredibil de anormale a fost lăsată larg deschisă de către una dintre primele sale teorii: Banii sunt trataţi ca Bunuri, în sau prin ei înşişi.

Astăzi, în toate economiile din lume în conformitate cu sistemul social asumat, banii sunt urmăriţi doar de dragul banilor, şi pentru nimic altceva. Ideea de bază, care a fost în mod misterios calificată de Adam Smith prin a sa declaraţie religioasă a „Mâinii Invizibile” este că această preocuparea îngustă, auto interesată a acestui produs de ficţiune va manifesta cumva în mod magic bunăstare umană și socială și progres. Realitatea este că stimulentul monetar, sau ceea ce unii au numit "Ordinea Monetară a Valorii" s-a decuplat acum total de la interesul fundamental al vieţii - care ar putea fi denumit drept "Ordinea Valorii Vieţii". Ceea ce s-a întâmplat este că s-a produs o confuzie completă în doctrina economică între aceste două secvenţe. Ei cred că Ordinea Monetară a Valorii are ca rezultat Ordinea Valorii Vieţii şi de aceea afirmă că, cu cât se vând mai multe produse, dacă PIB-ul creşte şi aşa mai departe...vom avea o bunăstare mai crescută şi am putea lua PIB-ul drept indicatorul nostru de bază pentru sănătatea socială...Iată aşadar confuzia. Vorbim despre Ordinea Monetară a Valorii ce constă în toate încasările şi veniturile care sunt derivate din vânzarea bunurilor şi confundă asta cu reproducerea vieţii Deci, aveţi implementată încă de la început o completă contopire a banilor cu ordinea valorii vieții. Deci, avem de a face cu un tip de iluzie structurată care devine din ce în ce mai mortală cu cât succesiunea banilor se detaşează de la a mai produce orice. Prin urmare este o incoerenţă a sistemului şi această incoerenţă poate fi fatală pentru sistem.

Bun venit în Automatizare

În societatea de astăzi, rareori auzi pe cineva vorbind de progres, de ţara lor, de societate în termeni de bunăstare fizică, de stare de fericire încredere sau stabilitate socială. Mai degrabă, evaluările ni se prezintă prin abstracţii economice. Avem produsul intern brut (PIB), indicele preţurilor de consum, valoarea de piaţă a mărfurilor, ratele de inflaţie ...şi aşa mai departe. Dar toate acestea ne spun ceva de valoarea reală, despre calitatea vieţii oamenilor? NU. Toate acestea au de a face doar cu secvenţa de bani în sine şi nimic mai mult. Spre exemplu, produsul intern brut al unei ţări este o măsură a valorii bunurilor şi serviciilor vândute. Mărimea acestuia se pretinde a corela standardul vieţii oamenilor dintr-o ţară.
În SUA, bugetul pentru sănătate era de 17% din PIB în 2009 în valoare de peste 2500 de miliarde cheltuite. Prin urmare creând un efect pozitiv asupra acestei evaluări economice. şi, bazându-ne pe această logică ar fi şi mai bine pentru economia SUA dacă serviciile de sănătate publică ar creşte...probabil la 3 sau 5 trilioane de dolari din moment ce ar creea o creştere şi mai mare, mai multe locuri de muncă şi spre lauda economiştilor - o creştere a 
standardelor de viaţă din ţara lor. 


Dar stai... Ce reprezintă de fapt serviciile de sănătate? Ei bine, oameni bolnavi si muribunzi! Exact - cu cât sunt mai mulţi oameni bolnavi în America cu atât e mai bine pentru economie. Şi nu este o exagerare sau o perspectivă cinică. De fapt, dacă ne distanţăm îndeajuns vom realiza că PIB-ul nu numai că nu reflectă sănătatea publică sau socială reală, la orice nivel tangibil ci este în fond mai mult o măsură a ineficienţei industriale şi a degradării sociale, şi cu cât creşte mai mult, cu atât devin lucrurile mai grave în ceea ce priveşte integritatea personală, socială sau de mediu.

Trebuie să creezi probleme pentru a creea profit. şi nu se face nici un profit în paradigma actuală din salvarea vieţii omeneşti, prin menţinerea echilibrului planetar prin justiţie şi pace sau altele asemenea. Pur şi simplu nu iese profit de acolo. Este o vorbă care spune - „emite o lege şi creează o afacere”. De unde se creează o afacere pentru un avocat sau ceva asemănător. 
Aşadar, crima creează afaceri tot aşa cum distrugerile creează afaceri în Haiti. Acum avem aproape undeva la 2.000.000 de oameni la închisoare în ţara asta (S.U.A) şi multe din închisorile actuale sunt deţinute de corporaţii private: Corrections Corporation of America, Wackenhut, care tranzacţionează acţiuni pe Wall Street acţiuni care depind de câţi oameni sunt în închisori. Asta este o boală. Dar reflectă ceea ce această paradigmă economică poate produce.

Consumul

Aşadar, ce anume menține această paradigmă economică? Ce anume menţine în funcţiune sistemul nostru economic? Consumul. Sau mai precis - Consumul Ciclic. Când pătrundem către temelia economiei de piaţă clasice rămânem cu un model în care schimbul monetar pur şi simplu nu poate fi lăsat să se oprească sau nici măcar să se încetinească dacă vrem ca societatea aşa cum o ştim noi să rămână operaţională. 


Sunt trei mari actori principali pe scena economică: angajatul, angajatorul şi consumatorul. Angajatul își vinde munca către angajator pentru bani. Angajatorul vinde produsele şi serviciile sale consumatorului pentru venituri iar consumatorul, fireşte, este un alt rol al angajatorului și al angajatului ce cheltuiește la loc în sistem pentru a permite ciclului de consum să continue. 


Cu alte cuvinte, sistemul pieţei globale este bazat pe presupunerea că întotdeauna va fi suficientă cerere pentru produse în societate, pentru a mişca suficienţi bani, la o rată care poate menţine continuu procesul de consum. Şi cu cât este mai rapidă rata de consum cu atât este mai mare aşa numită creştere economică şi aşa  funcţionează maşinăria...Dar staţi un pic - credeam că o economie are rolul de a, nu ştiu...De a "Economisi"? Nu ar trebuii ca exact termenul acesta să aibă de a face cu conservarea şi eficienţa şi cu reducerea de risipă? 


Deci cum reuşeşte sistemul nostru actual, care are nevoie de consum care cu cât e mai mare, cu atât este mai bine, să conserve eficient, să "economisească"? Ei bine... nu reuşeşte. Intenţia sistemului de piaţă este de fapt exact opusul a ceea ce ar trebui să fie o economie reală - care este eficientă şi orientează conservator materialele pentru producţie şi distribuţie către bunurile necesare traiului. Trăim pe o planetă finită, cu resurse finite unde, de exemplu, petrolului pe care îl utilizăm i-au trebuit milioane de ani să se formeze...unde mineralelor utilizate le-au trebuit miliarde de ani să se formeze. 


Aşadar, având un sistem care promovează în mod deliberat accelerarea consumului pentru binele aşa numitei "creşteri economice" este pur și simplu o nebunie distructivă pură. Absenţa risipei, asta înseamnă eficienţa. Absenţa risipei? Acest sistem este mai risipitor decât toate celelalte sisteme existente din istoria planetei. Fiecare nivel de organizare şi sistem de viaţă este într-o stare de criză şi pericol şi prăbuşire sau colaps. Nici un ziar consultat în ultimii 30 de ani nu vă va spune altceva: decât că fiecare sistem vital este în declin la fel ca şi programele sociale...la fel ca şi accesul nostru la apă. Încercaţi să numiţi orice resursă a vieţii care nu este ameninţată sau pusă în pericol...Nu puteţi. Chiar nu există niciuna şi asta este foarte foarte îngrijorător. Însă nici măcar nu am găsit mecanismul cauzal. Nici măcar nu vrem să ne confruntăm cu acesta. Vrem doar să mergem mai departe. Ştiţi că nebunia apare atunci când continui să faci la nesfârşit aceleaşi lucruri chiar dacă e clar că nu va merge. Aşadar avem de-a face nu cu un sistem economic ci mai degrabă aş spune, cu un sistem anti economic. 

(John McMurtry, profesor emerit)

Povestea lucrurilor (The Story of Stuff)

Anie Leonard, autoarea acestui scurt documentar, este expert international in probleme de sanatate a mediului si sustenabilitate. Anie este coordonatoarea grupului de fondatori pentru Productie si Consum Sustenabil si comunica intregii lumi impactul culturii consumului si materialismului asupra economiilor globale si sanatatii. Film arata pe scurt intr-un mod educativ intregul sistem de la Extractie si pana la Eliminare pe care il parcurg toate bunurile pe care le folosim, sacrificiile si risipa de resurse din sistemul monetar. In prezent acest film documentar circula in scoli, universitati si internet.

Descarcare film
(200 Mb)