Natura Umana - Dependenta, Copilaria si Mediul [Partea a doua]

Iată un bun exemplu al modului în care genele nu sunt "cauza tuturor relelor". Un procedeu tehnic imaginar prin care puteţi extrage o anumită genă dintr-un şoarece iar acel şoarece şi descendenţii săi nu vor mai avea acea genă. Aţi "suprimat" acea genă. Prin urmare, există o genă care codifică pentru o proteină ceva ce are cumva de a face cu învăţarea şi memoria şi prin această demonstraţie imaginară - aţi "suprimat" acea genă şi aveţi acum un şoarece care nu mai învaţă la fel de bine. Ah! Un fundament genetic pentru inteligenţă!" Ceea ce a fost mult mai puţin remarcat în acest studiu de referinţă ce a fost popularizat prin mass-media în stânga şi în dreapta a fost faptul că acei şoareci alteraţi genetic, luaţi şi crescuţi într-un mediu stimulativ mult mai bogat decât şoarecii voştri normali dintr-o cuşcă de laborator, şi-au depăşit complet handicapul. Prin urmare, atunci când se spune dintr-un punct de vedere modern că "acest comportament este determinat genetic" în măsura în care acest mod de exprimare poate fi valabil, ceea ce spuneţi este că: există o contribuţie genetică la modul în care acest organism răspunde la mediu; genele pot influenţa gradul de pregătire cu care un organism va trata o anumită provocare a mediului. Ştiţi, nu aceasta este versiunea pe care majoritatea oamenilor o au în minte iar dacă mergem înainte cu vechea versiune a "moştenirii ereditare" şi nu ajungem chiar atât de departe de istoria eugeniei şi altele asemănătoare. Este o concepţie greşită, larg răspândită şi este una potenţial destul de periculoasă. Un motiv privind explicaţia biologică pentru violenţă...şi un motiv că această ipoteză este potenţial periculoasă, nu e numai falsă dar poate face şi rău...este că ai putea spune foarte uşor: "ei bine, nu mai putem face nimic" pentru a schimba predispoziţia oamenilor de a deveni violenţi; tot ce putem face este să-i pedepsim, să-i închidem sau să-i executăm, în schimb nu ne preocupăm cu schimbarea mediului social sau de premizele sociale care pot face ca oamenii să devină violenţi pentru că acest lucru "este irelevant". Argumentul genetic ne acordă luxul ignorării factorilor istorici şi sociali, din trecut şi viitor şi, în cuvintele lui Louis Menand care a scris în New Yorker Cu mare abilitate, a spus: "totul se află în gene... o explicaţie pentru cum stau lucrurile, care nu pune în pericol felul în care sunt. De ce s-ar simţi cineva nefericit sau ar avea un comportament antisocial când acea persoană trăieşte într-una dintre cele mai libere şi mai prospere naţiuni de pe pământ. Nu poate fi sistemul. „Trebuie să fie o greşeală prin gene pe undeva". Ceea ce e un mod bun de abordare. Aşadar, argumentul genetic este nepăsarea care ne dă dreptul să ignorăm factorii sociali, economici şi politici care de fapt stau la baza multor probleme comportamentale.

Studiu de caz: Dependenţa

Dependenţa este de obicei considerată a fi o problema legată de droguri dar, dacă o privim în linii mari, aş defini dependenţa ca pe orice comportament care este asociat cu lăcomia, cu o uşurare temporară şi cu consecinţe negative pe termen lung, împreună cu un control insuficient asupra acesteia, astfel încât acea persoană îşi doreşte să renunţe sau promite să o facă dar nu poate şi când veţi înţelege asta, veţi vedea că există mult mai multe dependenţe decât pur şi simplu cele legate de droguri. Există dependenţa de muncă; dependenţa de cumpărături; de internet, de jocuri video...Există dependenţa de putere. Oamenii care au puterea, dar vor mai mult şi mai mult; nimic nu le este de ajuns vreodată. Achiziţiile. Corporaţiile care TREBUIE să acumuleze din ce în ce mai mult. Dependenţa de petrol sau cel puţin de bogăţia şi de produsele care ne sunt accesibile datorită petrolului. Uitaţi-vă la consecinţele negative asupra mediului. Noi distrugem însuşi pământul pe care locuim, de dragul acestei dependenţe. Acum, aceste dependenţe sunt mult mai devastatoare în consecinţele sociale pe care le au, decât obiceiul de a consuma cocaină sau heroină al pacienţilor mei din cartierul de Est. Totuşi, sunt răsplătiţi şi consideraţi persoane respectabile. Directorul companiei de tutun care obţine un profit mai mare va primi o recompensă pe măsură. El nu va suporta nici o consecinţă negativă legală sau de altă natură. De fapt el este un respectat membru în staff-ul de conducere al mai multor corporaţii. Dar bolile asociate fumatului omoară 5 milioane şi jumătate de oameni în lume în fiecare an. În Statele Unite fumatul ucide 400 000 de oameni pe an; şi aceşti oameni sunt dependenţi de ce? De profit. La un asemenea grad de dependenţă au ajuns încât sunt în faza de negare referitor la impactul activităţii lor, negare care este tipică persoanelor dependente. Iar aceasta este una respectabilă. Este respectabil să fii dependent de profit, indiferent de cost. Deci ceea ce este acceptabil şi ce este respectabil este un fenomen arbitrar extrem în societatea noastră şi se pare că cu cât răul este mai mare cu atît mai respectabilă este dependenţa.

Mitul

Există un mit general, că drogurile în sine produc dependenţa. De fapt, războiul privind drogurile se întemeiază pe ideea că dacă interzici sursa drogurilor poţi astfel trata dependenţa. Acum, dacă înţelegem dependenţa într-un sens mai larg vedem că nimic în sine nu dă dependenţă. Nici o substanţă, nici un drog nu este de la sine creator de dependenţă şi nici un comportament nu este de la sine creator de dependenţă. Multe persoane pot merge la cumpărături fără să devină dependente de asta. Nu oricine devine dependent de mâncare, Nu toţi cei care beau un pahar de vin devin alcoolici. Deci problema principală este ce anume face oamenii predispuşi, deoarece este o combinaţie între un individ predispus şi substanţa potenţial creatoare de dependenţă sau comportamentul care face să înflorească din plin dependenţa. Pe scurt, nu drogul crează dependenţa, ci predispoziţia individului de a deveni dependent de o substanţă sau de un comportament.

Mediul

Dacă vrem să înţelegem ce anume îi face pe unii predispuşi trebuie să ne uităm la experienţa de viaţă. Vechea idee, care chiar dacă e veche este încă susţinută în linii mari, cum că dependenţa este cauzată genetic este pur si simplu nesusţinută ştiinţific. Cauza de fapt este că anumite experienţe de viaţă fac oamenii să devină predispuşi. Experienţele vieţii nu formează doar personalitatea şi nevoile psihologice ale persoanei, ci şi gândirea în anumite moduri. Iar acest proces începe în uter.

Prenatalitatea

S-a arătat, de exemplu că dacă mamele sunt supuse unor factori de stres în timpul sarcinii copiii lor au mai multe şanse să dezvolte trăsături care să-i predispună la vicii şi asta pentru că dezvoltarea este modelată de către mediul social şi psihologic în care se formează. Aşadar, biologia umană este foarte mult influenţată şi programată de către experienţele de viaţă care încep încă din uter. Mediul tău înconjurător nu începe de la naştere. Mediul începe de îndată ce ai un nucleu, de îndată ce eşti un fetus, eşti supus oricărei influenţe informaţionale care vine prin intermediul sistemului circulator al mamei, al hormonilor, al nivelului de nutrienţi...Un exemplu de referinţă a acestui fapt - este ceea ce s-a numit Iarna Foametei Olandeze. În 1944, naziştii ocupaseră Olanda şi pentru varii motive au decis să ia toată hrana disponibilă şi să o trimită în Germania; timp de trei luni toată lumea era înfometată iar zeci de mii de oameni au murit de foame. Ceea ce este cunoscut ca efectul Iernii Foametei Olandeze se manifestă aşa: dacă erai un fetus în al doilea sau al treilea trimestru de sarcină, în timpul foametei, corpul tău a ”învăţat” ceva unic în acel timp. După cum s-a dovedit, în al doilea şi al treilea trimestru corpul tău încearcă să înveţe ceva despre mediul înconjurător cum ar fi: Cât de amenintător este mediul de afară? Cât de abundent este? Cât de mulţi nutrienţi voi primi prin internediul sistemului circulator al mamei? Fiind un fetus care a suferit de foame în această perioadă, corpul tău va fi programat ca întotdeauna să fie foarte, foarte zgârcit cu zahărul şi grăsimile şi ceea ce va face va fi să înmagazineze fiecare picătură din acestea. Fiind un fetus care a suferit de Iarna Foametei Olandeze, după o jumătate de secol mai târziu când totul se găsea din abundență, aveai o mare probabilitate de a suferi de o presiune arterială mare, obezitate sau sindrom metabolic. Acesta este unul din modurile în care mediul intervine într-un mod foarte neaşteptat. Poţi stresa animalele în laborator când sunt gestante şi progeniturile lor vor fi mult mai predispuse să consume cocaină şi alcool când vor deveni adulţi. Puteţi stresa mamele, de exemplu într-un studiu britanic femeile care au fost agresate în timpul sarcinii vor avea nivele mai ridicate de cortizol, hormonul stresului, în placenta lor la naştere, iar copiii lor vor fi mult mai susceptibili la situaţii ce îi predispun la dependenţe, la vârste cuprinse între 7 şi 8 ani. Astfel, stresul pregăteşte încă din uter arma pentru tot felul de probleme de sănătate mintală. Un studiu israelian efectuat pe copii născuţi de mame care erau gravide înainte de declanşarea războiului din 1967...Acele femei erau desigur extrem de stresate şi urmaşii lor au o incidenţă mai ridicată a schizofreniei decât media. Aşadar, există o mulţime de dovezi acum că efectele prenatale au un impact enorm asupra dezvoltării fiinţei umane.

Copilăria [ | ]

Principiul de bază în ce priveşte dezvoltarea fiinţei umane şi în special dezvoltarea creierului uman este acela că aceasta intervine de obicei sub impactul mediului şi de cele mai multe ori după naştere. Acum, dacă ne comparăm cu un cal care poate alerga din prima zi de viaţă vedem că suntem complet nedezvoltaţi. Nu ne putem mobiliza deplin echilibrul coordonării neurologice, forţa musculară, acuitatea vizuală, până la vârsta de un an şi jumătate, doi ani. Aceasta se întâmplă deoarece dezvoltarea creierului la cal se produce în siguranţă în uter în timp ce la fiinţa umană trebuie să se producă după naştere şi are de a face cu o logică evolutivă simplă după care capul creşte mai mare, ceea ce ne transformă în fiinţe umane dezvoltarea lobului frontal fiind de fapt ceea ce defineşte specia umană. În acelaşi timp, mergem în două picioare, astfel încât pelvisul nostru se îngustează pentru a permite acest lucru. Aşadar acum avem un pelvis mai îngust, un cap mai mare bingo: trebuie să ne fii născut prematur. Şi asta înseamnă că dezvoltarea creierului, care la animale se produce în uter, la noi are loc după naştere şi în mare măsură sub impactul mediului. Conceptul Darwinismului neural înseamnă simplu, că circuitele care vor primi un semnal corespunzător de la mediu se vor dezvolta optim, iar cele care nu, ori nu se vor dezvolta optim, ori probabil, deloc. Dacă iei un copil cu o vedere foarte bună la naştere şi îl laşi într-o cameră întunecată vreme de 5 ani va deveni orb pentru tot restul vieţii, deoarce circuitele vederii au nevoie de unde de lumină pentru a se dezvolta iar fără acestea, chiar şi circuitele rudimentare, prezente la naştere se vor atrofia şi vor muri, iar altele noi nu se vor mai dezvolta.

Memoria

Există un mod semnificativ în care experienţele primilor ani de viaţă influenţează comportamentul adultului chiar şi experienţele foarte timpurii de care nu-ţi mai aminteşti. S-a descoperit că există două tipuri de memorie: cea explicită, pe care ţi-o poţi aminti, când poţi să îţi aminteşti faptele, detaliile, episoadele, circumstanţele. Dar structura din creier numită hipotalamus care codează amintirile nici măcar nu începe să se dezvolte pe deplin până la un an şi jumătate şi nu e pe deplin dezvoltată până mult mai târziu. De aceea cu greu, poţi avea amintiri de dinainte de a împlini 18 luni. Dar mai există şi un alt tip de memorie, numită memorie implicită care e de fapt o memorie emoţională în care impactul emoţional şi interpretarea făcută de copil a experienţelor emoţionale, este impregnată în creier în forma unor circuite neuronale gata să reacţioneze, fără nişte amintiri specifice. Aşa că, pentru a vă da un exemplu clar, cei care au fost adoptaţi, trăiesc mereu sentimentul de respingere. Nu-şi pot aminti adopţia. Nu-şi pot aminti separarea de mama naturală pentru că nu e nimic acolo care să-i ajute să-şi amintească. Însă memoria emoţională a separării şi respingerii este adânc întipărită în creierele lor. Aşadar, aceștia sunt mult mai predispuşi decât alţi oameni, să experimenteze un sentiment de respingere şi tulburări emoţionale, atunci când se simt respinşi. Acest sentiment nu este unic pentru cei adoptaţi, dar este foarte pronunţat în cazul lor din cauza memoriei implicite. Persoanele dependente, având în vedere toată literatura de specialitate şi din experienţa mea, cei mai mari dependenţi au fost cu toţii abuzaţi în mod semnificativ în copilărie sau au suferit pierderi emoţionale. Memoria lor emoţională sau implicită este cea a unei lumi nesigure şi neajutorate; protectorii lor în care nu puteau avea încredere şi relaţiile interumane care nu erau destul de sigure ca să lase loc vulnerabilităţii și să dea naștere unor răspunsuri, tind să-i ţină departe de relaţii intime adevărate; încep să nu mai aibă încredere în cei care îi îngrijesc, doctori şi alţi oameni care încearcă să-i ajute şi în general văd lumea ca pe un loc nesigur...iar acest lucru este strict o funcţie a memoriei implicite care uneori are ca şi cauză incidente pe care nici măcar nu şi le mai amintesc.

Atingerea

Copiii născuţi prematur sau care au stat în incubatoare şi în tot felul de dispozitive şi maşinării, vreme de săptămâni sau luni, este cunoscut faptul, că dacă aceşti copii sunt atinşi şi mângâiaţi pe spate pentru doar 10 minute pe zi, acest lucru ajută la dezvoltarea creierului. Aşadar, atingerea umană este esenţială pentru dezvoltare şi, de fapt, copiii care nu au fost niciodată ţinuţi în braţe, mor. Atât de fundamentală este atingerea pentru fiinţa umană. În societatea noastră există o regretabilă tendinţă de a spune părinţilor să nu-şi ia în braţe copiii, nici să-i ţină pe cei care plâng, de frică să nu-i răsfeţe sau pentru a-i încuraja să doarmă noaptea nu-i ţii în braţe...ceea ce este opusul a ceea ce are nevoie copilul iar aceştia adorm la loc pentru că se lasă păgubaşi iar creieraşul lor încetează să mai lupte, ca un mod de a se apăra împotriva vulnerabilităţii de a fi abandonaţi de către părinţi însă memoria lor implicită va fi cea a unei lumi care nu dă 2 bani pe ei.

Copilăria [ || ]

Multe dintre aceste diferenţe sunt structurate foarte devreme în viaţă. Într-un fel, experienţa adversităţii părinţilor, a cât de dură sau uşoară este viaţa este transmisă copiilor fie prin depresia maternală sau a faptului că părinţii sunt nervoşi cu copiii lor, din cauză c-au avut o zi proastă sau pentru că la sfârşitul zilei sunt prea obosiţi...iar efectele sunt foarte puternice asupra dezvoltării ulterioare a copiilor, lucru despre care ştim acum mai multe însă această sensibilitate timpurie nu este doar o greşeală evolutivă. Există la multe specii diferite. Chiar şi în cazul răsadurilor există un proces de adaptare timpuriu la tipul de mediu în care cresc, dar pentru oameni, adaptarea stă în calitatea relaţiilor sociale, şi astfel, de timpuriu în viaţă cât de protejat eşti, câte conflicte, câtă atenţie primeşti sunt semne ale tipului de univers în care vei putea creşte. Dacă vei creşte într-o lume în care trebuie să te lupţi pentru a obţine orice; să-ţi aperi spatele, să te aperi, să nu ai încredere în nimeni...sau creşti într-o societate în care depinzi de reciprocitate, mutualitate, cooperare, în care empatia este importantă în care securitatea depinde de bunele relații cu alții...iar pentru asta este necesară o dezvoltare cognitivă şi emoţională, foarte diferită şi despre asta este vorba în cazul sensibilităţii timpurii iar a creşte un copil este aproape inconştient, un sistem de a transmite această experienţă copiilor...a tipului de lume în care există.

D.W. Winnicott, marele psihiatru britanic în psihiatrie juvenilă, spunea că în mod fundamental, două lucruri pot merge prost în copilărie. Unul este când se întâmplă ceva ce nu trebuia să se întâmple iar celălalt este când nu se întâmplă ceva ce trebuia să se întâmple. În prima categorie, sunt experienţele dramatice, abusive şi de abandon, la care au fost supuşi pacienţii din ghetoul Eastside şi alţii. Acestea sunt din cauza lucrurilor care nu trebuiau să se întâmple dar s-au întâmplat. Dar apoi mai e vorba şi de atitudinea degajată şi atenţia părintelui, de care are nevoie orice copil dar pe care foarte adesea nu o primeşte. Ei nu sunt abuzaţi. Ei nu sunt neglijaţi şi nu sunt traumatizaţi dar ceea ce ar trebui să se întâmple, prezenţa emoţională a părinţilor care îl cresc nu le este disponibilă din cauza stresului provocat de societate şi de mediul parental. Psihologul Allan Schore numeşte asta „Abandonul Proximal” în care părintele este prezent fizic dar emoţional lipseşte cu desăvârşire.

"Mi-am petrecut...aproape 40 de ani din viaţă lucrând cu cei mai violenţi oameni pe care-i poate produce societatea noastră: criminali, violatori şi aşa mai departe. În încercarea de a înţelege cauzele acestor violenţe, am descoperit că cei mai violenţi dintre criminalii din închisorile noastre au fost ei înşişi victime ale unui grad de abuz în copilărie care a fost departe de ceea ce mi-aş putea imagina referitor la termenul de abuz asupra copiilor. Habar n-am avut de profunzimea depravării la care sunt supuşi adesea copiii în societatea noastră. Cei mai violenţi oameni pe care i-am văzut eu erau ei înşişi supravieţuitori ale încercărilor de a-i ucide ai propriilor lor părinţi sau al altor oameni din mediul lor social sau erau  supravieţuitorii unor rude care au fost ucise de către alţi oameni. "

(James Gilligan - Directorul Centrului pentru studiul violentei)

Buddha argumenta că orice lucru depinde de toate celelalte. El spune: "unul conţine mulţimea şi mulţimea conţine unul". De aceea nu puteţi înţelege ceva care este izolat de mediul său. Evident, frunza conţine soarele, cerul şi pământul. Acest lucru s-a dovedit a fi adevărat, desigur tot timpul şi în special când vine vorba de evoluţia umană. Termenul ştiinţific modern pentru aceasta este natura "bio-psiho-socială" a dezvoltării umane care spune că biologia fiinţelor umane depinde într-o foarte mare măsură de interacţiunea lor cu mediul social şi psihologic. Concret, psihiatrul şi cercetătorul Daniel Siegel de la Universitatea din California, Los Angeles, UCLA, a inventat expresia "Neurobiologie Interpersonală" care vrea să spună că modul în care sistemul nostru funcţionează depinde foarte mult de relaţiile noastre interumane. În primul rând de părinţii care ne-au purtat de grijă, în al doilea rând de alte personalităţi de care ne-am ataşat de-a lungul vieţii noastre şi în al treilea rând, de întreaga noastră cultură. Astfel că nu puteţi separa funcţionarea neurologică a fiinţei umane de mediul în care el sau ea a crescut şi în care continuă să existe iar acest lucru este adevărat de-a lungul întregului ciclu de viaţă. Este adevărat îndeosebi când sunteţi dependenţi şi lipsiţi de putere, atunci când creierul vostru se dezvoltă, dar este adevărat şi la maturitate şi chiar la sfârşitul vieţii.

Cultura

Fiinţele umane au trăit în aproape orice tip de societate. De la cele mai egalitare... societăţi de vânători şi culegători ce par să fi fost extrem de egalitare de exemplu, bazate pe împărţirea hranei, schimbul de daruri...Grupuri mici de oameni trăind preponderent din căutarea hranei dar şi puţin din vânat preponderent printre oameni pe care cel puţin i-aţi cunoscut o viaţă întreagă dacă nu eraţi înconjuraţi de rude de gradul trei sau mai apropiate, într-o lume în care exista o foarte mare fluiditate între diferitele grupuri; într-o lume în care nu existau multe lucruri, în termeni de cultură materială...acesta este modul în care oamenii au petrecut cea mai mare parte a istoriei lor hominide. Nu e surprinzător că asta contribuie la o lume total diferită. Unul dintre lucrurile obţinute ca rezultat este că e mult mai puţină violenţă. Violenţa grupurilor organizate nu este ceva ce a apărut în acea perioadă în istoria umanităţii, iar aceasta este destul de clar, Aşadar unde am greşit? Violenţa nu este universală. Nu este ceva distribuit simetric la rasa umană. Există o imensă variaţie în cuantumul violenţei din diferite societăţi. Sunt câteva societăţi care nu au, aproape nici un fel de violenţă. Altele se distrug singure. Unele dintre grupările religioase anabaptiste, care sunt complet pacifiste cum ar fi Amish, Menoniţii, Hutterienii...în rândul unora dintre aceste grupări, Hutterienii nu există cazuri înregistrate de omucidere. În timpul marilor noastre războaie, cum ar fi al 2-lea Război Mondial în care oamenii au fost recrutaţi ei au refuzat să intre în armată. Mai degrabă ar fi făcut închisoare decât să se înroleze. În chibuţurile israeliene nivelul violenţei este atât de scăzut încât tribunalurile de acolo vor trimite adesea oameni violenţi, care au comis crime să trăiască în chibuţuri pentru a învăţa cum este fără violenţă...deoarece aşa trăiesc cei de acolo. Aşa că suntem amplu modelaţi de către societate. Societăţile, în sensul larg, incluzând influenţele noastre teologice, metafizice, lingvistice, etc. societăţile ajută la formarea a ceea ce credem despre viață dacă în principiu viața este despre păcat, sau despre frumuseţe, dacă în viaţa de apoi vom plăti pentru cum am trăit aici sau dacă este irelevant. Într-o manieră largă, multe societăţi mari ar putea fi denumite ca individualiste sau colective şi găseşti oameni foarte diferiţi şi diferite feluri de a gândi şi, bănuiesc, un creier diferit dezvoltat odată cu acestea. Noi în America suntem în una dintre cele mai individualiste societăţi şi capitalismul fiind un sistem care îţi permite să mergi mai sus şi mai sus pe o piramidă de potenţial şi problema este că această urcare vine cu plase de siguranţă din ce în ce mai puţine. Prin definiţie cu cât o societate este mai stratificată cu atât mai puţine persoane ai ca tovarăş, sunt din ce în ce mai puţine persoane cu care ai relaţii simetrice, reciproce şi în loc de asta tot ce ai sunt puncte diferite şi ierarhii infinite...şi o lume în care ai puţini parteneri reciproci este o lume cu mult mai puţin altruism.

Natura Umană

Aşa că, aceasta ne aduce pe noi într-un moment imposibil, care înseamnă să încercăm să dăm un sens în ştiinţa de perspectivă...la ce este natura naturii umane. Ştii, la un anumit nivel că natura naturii noastre este să nu fim extrem de constrânşi de natura noastră. Noi avem mult mai multe variabile sociale decât orice altă specie. Mai multe sisteme de gândire, de stiluri, de structuri familiale de moduri de a creşte copii. Capacitatea pentru varietate pe care o avem este extraordinară. Într-o societate care este bazată pe competiţie şi chiar, foarte des, pe exploatarea nemiloasă a unei fiinţe umane de către alta, speculaţia de pe urma problemelor altor oameni şi foarte des crearea unor probleme cu scopul de a profita, ideologia guvernatoare va justifica foarte des acest comportament apelând la așa zisa "natură umană". Deci mitul în societatea noastră este faptul că oamenii sunt competitivi prin natură şi că sunt individualişti şi că sunt egoişti. Realitatea este de fapt invers. Noi avem anumite nevoie umane. Singurul mod în care poţi vorbi despre natura umană în mod concret este prin recunoaşterea faptului că există anumite nevoi umane. Avem o nevoie naturală de companie şi contacte apropiate de a fi iubiţi, de a ne asocia, de a fi acceptaţi, de a fi văzuţi, de a fi receptaţi pentru ceea ce suntem. Dacă aceste nevoi sunt întrunite, ne dezvoltăm în oameni cu compasiune şi cooperanţi, cu empatie pentru ceilalţi. Aşadar...opusul, pe care îl putem observa adesea în societatea noastră, este în fapt, o denaturare a naturii umane din cauză că atâtor de puţini oameni li se satisfac aceste nevoi. Deci da, poţi vorbi despre natura umană dar numai în sensul nevoilor sale de bază care sunt instinctiv evocate sau ar trebui să spun, anumitor nevoi umane care duc la anumite trăsături, dacă sunt întrunite şi la altele, dacă nu.

Prin urmare...când recunoaştem faptul că organismul uman care are o mare putere de flexibilitate a adaptării permiţându-ne să supravieţuim în multe condiţii diferite este de asemenea şi rigid programat, pentru anumite cerinţe de mediu sau nevoi umane, atunci ia naştere un imperativ social. Aşa cum corpul nostru are nevoie de nutrienţi fizici, tot aşa şi creierul nostru necesită forme pozitive de stimuli de mediu în toate stadiile de dezvoltare având de asemenea şi nevoia de protecţie faţă de stimulii negativi. Iar dacă lucrurile care ar trebui, nu se întâmplă, sau dacă cele care nu ar trebui se întâmplă...se pare că uşa poate fi deschisă nu numai pentru o mulţime de boli mintale şi fizice ci şi pentru o mulţime de comportamente umane dăunătoare. 

Aşadar, dacă aruncăm o privire în exterior şi ţinem cont de starea lucrurilor actuale trebuie să ne întrebăm: Condiţia pe care ne-am creeat-o în lumea modernă este benefică pentru sănătatea noastră? Se comportă piatra de temelie a sistemului nostru socio-economic, ca o forţă pozitivă pentru dezvoltarea socială şi progresul umanităţii? Sau gravitaţia fundamentală a societăţii noastre se mişcă împotriva esenţei nevoilor evoluţiei necesare pentru a creea şi susţine bunăstarea personală şi socială?